I’m a communist house
While the Western World to which we aspire has a veritable culture regarding XXth Century built heritage, with specialized University Master programmes on protecting, conserving and restoring these buildings, and 90’s objects such as Rem Koolhaas’ Maison a Bordeux are starting to be listed, in Romania we have under 10 objectives built after 1949 that are protected and included on the national built heritage list. In fact, Romania’s history of architecture stops in 1949.
No one can say, in all sincerity, that during 1949 – 1989 good buildings have not been built. Union Square in Iasi, The Telephone’s Palace in Cluj, Baia Mare Prefecture are just as good and valuable as the contemporary International Style or the 60’s and 70s Brutalism in Europe, well represented on protected heritage lists. However, the traumas left by the communist regime break upon the perception we have on these remnant objects. This perception, alongside the negligence and indifference of the owners of these buildings, the lack of funds, and a general inclination of the public towards the new and shiny in architecture, have condemned these valuable buildings. The verdict: they are `ugly`, `old` and `communist`.
Therefore we can easily understand why the changes brought to the foyer of the Suceava House of Culture (the work of the architect Nicolae Porumbescu), through a `neoclassical plasterboard` intervention does not trigger a reaction from the public, the cultural actors, the administration, or, indeed, architects. It is a “communist” house, an “ugly” building that, through the (illegal) interventions of a local entrepreneur, has become in the eyes of many “more beautiful”, “clean, elegant, almost stylish”. Apart from the mismatch of architectural language (neoclassic vs. modernism), it is truly ironic that the interior space of a building that aimed to represent the future (in the true modernist ideal), through the new scenery now represents a (superficial) past. Maybe more ironic than that is the fact that by trying to relinquish the communist tag, the new scenery reminds us of totalitarian classicism, of Stalinism, promoted by most dictators, including Ceausescu. To get rid of “communist” modernism through Stalinism represents the perfect absurdity of the situation of the Romanian modernist heritage.
However, keeping the discussion about the heritage value of these buildings only in “high” circles (of academia and specialists alone) does not hep their status. These buildings must be perceived as valuable by any and all. Considering that these buildings are closely linked to the historical, social and political context that created them, they will always be described as “communist”. This is why, I believe, that if the public doesn’t start to reconcile with the past, to talk about it and analyse it rationally, without passion, to understand that architectural form and image are not political in themselves, we will continue to foster this schizoid, irreconcilable perception of the buildings: valuable heritage to some, monsters for others. I only hope that these buildings will still stand when all will recognize their value.
*from the article comments by the journalist Dinu Zara http://www.dinuzara.com
d r a g o s d a s c a l u
architect PhD lecturer
Asociatia Centrul pentru Mediul Construit
COPYRIGHT. Materials posted on this site belong to us or owned entirely by our collaborators and are protected under copyright law. You can use these materials only with the written consent of the author.
sunt o casă comunistă
În vreme ce în Vestul la care tindem există o veritabilă cultură a patrimoniului secolului XX, cu programe de master specializate pe protejare, conservare și restaurare, iar clădiri construite după anii 90, precum Maison a Bordeaux a arhitectului Rem Koolhaas, încep să intre pe listele cu monumente, în România avem sub 10 clădiri construite după 1949 incluse pe lista de monumente istorice. Practic, istoria arhitecturii în România se oprește în 1949.
Nimeni nu poate spune cu toată sinceritatea că nu s-au construit case (căci orice clădire este o casă) valoroase în perioada respectivă. Ansamblul Piața Unirii din Iași, Palatul Telefoanelor din Cluj sau Prefectura din Baia Mare sunt contemporane și comparabile ca expresie și valoare cu Stilul Internațional sau Brutalismul anilor 60 – 70 din Europa, bine reprezentate pe listele de monumente. Totuși, traumele lăsate de regim se răsfrâng asupra percepției obiectelor lăsate în urmă de acesta. Combinate cu neglijența și indiferența gestionarilor acestor clădiri, cu lipsa de bani, dar și cu o înclinație generală către lucrul nou și strălucitor, multe dintre aceste clădiri valoroase sunt condamnate. Verdictul: sunt case „urâte”, „vechi” și „comuniste”.
Atunci de ce să ne mire faptul că modificarea foyer-ului Casei de Cultură din Suceava (proiectată de arhitectul Nicolae Porumbescu), printr-o intervenție în stilul „neoclasic de gips carton” nu trezește mai deloc reacții din partea locuitorilor, mediului cultural, administrației sau a arhitecților. Este o casă „comunistă”, o „mizerie” care, prin intervențiile (ilegale) ale unui comerciant a devenit, în ochii multor locuitori „mai frumoasă”, „curată, elegantă, aproape stilată”*. Dincolo de nepotrivirea de limbaj (neoclasic vs. Modernism), e ironic că spațiul interior al unei clădiri ce trebuia, conform ideilor moderniste, să simbolizeze viitorul, a ajuns să trimită scenografic la trecut (și acela înțeles superficial). Dar, poate și mai ironic, că în încercarea de a se debarasa de „comunism”, expresia amintește mai degrabă de clasicismul totalitar, de stalinism, promovat de toți dictatorii, inclusiv de Ceaușescu. Să scapi de „comunismul” modernist prin stalinism reprezintă perfect absurdul situației românești.
Menținerea discuției despre calitatea de monument a acestor clădiri doar în mediile „înalte” nu ajută însă cu nimic. Acestea trebuie percepute ca monument de oricine. Și, considerând că aceste clădiri sunt strâns legate de contextul istoric, social și politic care le-a creat, ele vor rămâne întotdeauna case „comuniste”. De aceea, înainte ca locuitorii să se împace cu trecutul, să-l privească „la rece”, să înțeleagă că forma și imaginea arhitecturală nu sunt politice în sine, vom menține o imagine schizoidă ireconciliabilă asupra lor: monumente pentru unii, monștri pentru alții. Sper doar că aceste clădiri vor mai exista când toți le vor recunoaște valoarea.
*din comentariile la articolul jurnalistului Dinu Zara http://www.dinuzara.com